ASIA LA INTAMPLARE, partea a patra: Karaoke in cel mai urat oras din lume

Până de curând, am fost convins că cele mai urâte oraşe din lume sunt Slobozia, Slatina şi Bucureştiul. Dar îndată ce-am atins coasta nordică a insulei indoneziene Sumatra, podiumul clasamentului meu personal s-a schimbat spectaculos. Doamnelor şi domnilor, cele mai urâte oraşe din lume sunt Medan, Medan şi Medan!

Cifrele spun că Medan e al treilea oraş ca mărime şi al patrulea ca populaţie din Indonezia. E de dimensiunile Bucureştilor, iar populaţia estimată este de 4 milioane de locuitori. Nimic ieşit din comun. Numai că, vedeţi voi, cifrele nu pot descrie oraşul aşa cum pot cuvintele sau imaginile. Cifrele nu pot vorbi despre milioanele de motorete cu sau fără ataş care scufundă aşezarea în zgomot si fum alb, puturos. Nici mizeria de pe străzi. Nici haosul general care domneşte aici. Nici sărăcia celor mai mulţi medanezi. Nici drumurile extreme de proaste şi de periculoase care leagă Medanul de alte provincii ale Sumatrei. Dacă ai nervi să conduci o oră prin Medan, poţi să te înrolezi direct în Legiunea Străină.

Coşmarul s-a profilat la orizont încă dinainte să ajung în port. La 10 mile în larg, vaporaşul de la Penang a încetinit şi a început să manevreze atent, încercând să evite trunchiurile de copac purtate de valuri dinspre Sumatra. Şi aici, ca în toată Asia de Sud-Est, defrişările sunt sport naţional. Din cherestea se fac bani buni şi uşori. Ce contează că decontul va pica în grija generaţiilor viitoare?
În portul Belawan am aşteptat o oră îndeplinirea formalităţilor de frontieră. Cum nu aveam la mine dolari americani, am plătit taxa de viză în ringgits malaezieni, la un curs indescriptibil de prost. Am ieşit din terminal căutând un mijloc de transport pentru cei 20 de kilometri care despart portul de oraş. Băieţii au început să dea din mâini şi din gură în jurul meu, tentându-mă ba cu autobuzul cel mare şi roz (care e mai ieftin, dar merge mai încet) fie cu taxiul vişiniu (care merge mai repede, dar e foarte scump). În cele din urmă, am ochit un opelet (microbuz) şi m-am urcat în el, alături de 5 femei, un copil şi un australian. Drumul până la Medan, denumit pompos “Autostrada Trans-Sumatrana” e o simplă şosea cu două benzi pe sens, dintre care una e plină de camioane care merg bară la bară, iar cealaltă e plină de gropi. Opeletul, un hârb ruginit al cărui motor implora îndurare dincolo de viteza de 40 de kilometri la oră, uruia a rupere la fiecare hop. Şoferul şi ajutorul lui şi-au aprins câte o ţigară aromată, ca să li se pară drumul mai uşor. Femeile au scos telefoanele mobile, au pornit Bluetooth-urile şi au făcut schimb de mp3-uri.
Deşi spusesem clar de la început unde voiam să merg, opeletul m-a lăsat 3 străzi mai încolo. Şoferul uitase. Avea prea multe pe cap ca să mai ţină minte şi problemele pasagerilor. Am coborât din maşină blestemând căldura infernală, praful, poluarea, mizeria, traficul şi pe idiotul care-mi făcuse bagajul. A, surpriză, eu eram acela!

- Ce naiba mi-ai pus în rucsac?
- Păi...ce mi-ai zis că-ţi trebuie: cărţi...
- Cărţi? Ce-mi trebuie mie cărţi? Am venit aici să scriu, nu să citesc.
- Ziceai că poate te plictiseşti şi îţi prinde bine o lectură.
- Câte cărţi mi-ai pus?
- 3. Şi carnetul ala gros pe care-ţi iei notiţe. Plus ghidurile de conversaţie indonezian şi malaezian.
- La naiba, practic e aceeaşi limbă!
- E, sunt totuşi nişte diferenţe. De pildă...
- Taci. Altceva ce mi-ai mai pus?
- Aparatul foto, 3 obiective, 3 baterii de rezervă, camera video, aparatul foto mic, laptopul mic, încărcătoare pentru toate, 3 perechi de pantaloni, 6 tricouri, o bluză mai groasă, haina de ploaie, un prelungitor, un adaptor de priză, lenjerie, şosete şi ţigări.
- Ţi-am zis de o sută de ori: “Travel light”!
- A, da, uitasem, am pus şi o lanternă.

27 de kilograme. 15 în rucsacul foto, 12 în rucsacul mare. Mi-am scuipat sufletul până la Ibunda Hotel.

Am ales hotelul la recomandarea Lonely Planet, care spunea că e curat, ieftin şi are camere proaspăt vopsite într-un verde drăguţ. Cu siguranţă ediţia pe care o citisem era foarte veche, iar autorul avea o problemă serioasă cu culorile. Nu spun că hotelul nu era curat. Spun doar că, dacă ar fi fost murdar, mi-ar fi fost cu neputinţă să-mi dau seama de asta.

Indonezienii au multe calităţi. Dar pe cât e ţara de frumoasă, pe atât de urâte sunt hotelurile. De la cele de 5 stele din Jakarta şi până la un hotel de 15 euro pe noapte ca Ibunda, sunt atât de răpănoase, de austere şi de lipsite de gust încât par opera unor foşti directori de închisoare (nu vorbim aici de Bali, că Bali nu e în Indonezia). Verdele pereţilor de la Ibunda nu era recent şi în niciun caz nu era drăguţ. În schimb se combina minunat cu căcăniul gresiei din baie şi cu stacojiul bătrân al mochetei de pe hol. Camera mea avea, totuşi, o calitate: apă caldă de două ori pe zi, între 6 şi 8 a.m. şi 12 ore mai târziu. Am scos din priză aerul condiţionat, am făcut duş, am mai luat un paracetamol şi mă pregăteam să mă înfofolesc când am realizat că nu mă mai simt rău deloc. De fapt, nu mai dădusem semne de răceală încă dinainte să debarc în Belawan. Pesemne cele 7 ore petrecute pe vapor, aerul marin şi puţinul soare mă curăţaseră complet de gripă.

Bucurie mare. Hai în oraş, să mă las purtat de tentaţiile sale nenumărate. Am ieşit pe stradă. Haosul nu se potolise deloc. Catralioane de motorete, becakuri şi camionete se inghesuiau ocupând fiecare milimetru pătrat de carosabil disponibil.

Într-un fel,  Medanul e simpatic. Sau, mai exact, orăşenii. În ciuda tuturor nenorocirilor urbane, oamenii sunt zâmbitori, prietenoşi şi dispuşi oricând să câştige un ban cinstit.

- Mister, ke mana?

Ăsta e un salut tipic indonezian care în traducere înseamnă “Incotro? Unde te duci?” Dacă nu vrei să achiziţionezi o plimbare cu taxi-ul sau tuk-tuk-ul, o farfurie de bangso ori nasi goring, o sticlă de suc, un pachet de kretek sau o legătură de banane, răspunsul e “Jalan-jalan”. Mă plimb şi eu pe-aici, păcatele mele.

- You wanna have fun?

- Fun?

- Yes, fun.

- OK, I wanna have fun.

- Come with me, I take you to big fun.

- How much?

- 50.000 rupiah.

- Make it 40.000.

- Cannot. Long way.

Nu lungimea drumului a făcut toţi banii, ci întortocherea străzilor şi demenţa rutieră care înconjura becak-ul din toate părţile, ameninţând să ne răstoarne şi să ne strivească şi pe mine şi pe...

- Apa nama anda?

- Anthony. Nama anda?

- Brad.

- Bret.

- No, Brad. Like Brad Pitt.

- Bret Pitt. Hahaha. You like Bret Pitt?

- Like him. But I look better.

Am oprit în faţa unei clădiri cu 7 etaje, luminate a giorno, pe frontispiciul căreia scria MATAHARI. Să înnebunesc. Ce templu al plăcerilor trebuie să se ascundă dincolo de ferestrele acelea mari. Ce râuri de rom, tequila, vodka si lichior Midori... Ce trupuri unduindu-se pe ritmuri balineze...

- Anthony, what it this?

- The Medan Mall! Faţa i se lumină ca şi cum i-aş fi băgat lanterna în ochi.

- The Medan Mall? You took me to the mall?

- Yes. Big fun!

- What kind of fun?

- Shopping. Restaurants. And, at the 7th floor…karaoke bar!

Matahari Mall era Everestul distracţiei în Medan, iar eu aveam să-mi înfig steagul în vârful lui. Am urcat pe rand scările rulante în timp ce şerpaşele mă tentau cu haine de firmă, încălţări, ceasuri, obiective foto, toate contrafăcute. De la etajul 6 am fost preluat de un gardian care m-a condus un nivel mai sus, unde am fost întâmpinat de un alt gardian şi de o recepţioneră. Zici că mergeam în vizită la Patriciu.

Pentru mine, un karaoke bar e un loc în care mă duc să aud cum cântă alţii, să cânt şi eu când îmi vine rândul la microfon şi, în rest, să beau bere şi să mă distrez. Dar eu sunt un barbar. Şi voi, cei care achiesaţi la definiţia de mai sus, sunteţi la rândul vostru nişte barbari. În Asia, karaoke-ul e un ritual aproape religios, care nu poate fi oficiat de faţă cu străinii.

- Ce cameră vreţi? m-a întrebat amabilă doamna recepţioneră.
- Nu vreau nicio cameră, doamnă, vreau să cânt 3 melodii, să beau o bere şi să plec.
- Câte ore vreţi?
- Nu ştiu. Până mă plictisesc şi plec.
- Mare sau mică?
- Ce?
- Camera.
- Camera…of, camera…nu ştiu. Mică!
- Deci mică.

- This is disco.
- No clients?
- No. Too early.

Era 9 seara. Omul a descuiat o uşă, m-a introdus într-o cameră de 3 pe 3 mirosind a mucegai şi fum de ţigară. Aerul condiţionat era pornit la modul “kill any living creature”. Am aşteptat să se întâmple ceva. După două minute am auzit o voce bubuind din tavan.

- So, mister, what you order?
- Who is there?
- It’s me, Ari.
- Ari who?
- I am karaoke.
(Deci Exişti!!!)
- I want to sing.
- You want beer?
- Yes, one beer and one bottle of water.
- Moment.

Dupa câteva clipe, un ospătar a intrat şi mi-a adus o carafă imensă cu bere, 5 sticle de apă şi 5 pahare.

- Am zis “O bere şi O apă”!
- Yes. Please pay.
- Tu înţelegi engleză?
- No. Sorry.

Asiaticii vin la karaoke cu prietenii sau familia, închiriază o cameră mai mică sau mai mare şi cântă unii pentru alţii. Totul e gândit pentru grupuri restrânse de oameni cu chef, nu pentru cântăreţi solitari. Am plătit echivalentul a 20 de euro pentru 2 ore de cameră, bere şi apă pentru 5 persoane. Enorm, dar corect. În clipa în care ospătarul şi-a luat tălpăşiţa, vocea din tavan a bubuit din nou.

- Sooooo…what you sing?
- Păi de ce mă întrebi? Îmi aleg un cântec şi mi-l pun singur.
- No, no. You choose, song, you tell me, I play song for you.

Karaoke centralizat.
Peste doar două săptămâni, urma să mă întâlnesc cu Aloel, amicul cântăreţ din Batam. Ne vedeam ca să cântăm din nou împreună, după 6 ani. Karaoke-ul din Medan era şansa unei ultime repetiţii generale.

Am cântat “Bintang”, “Masih” si “Poco-Poco". După fiecare acord final, Ari îşi exprima prin tavan admiraţia pentru omul alb care vine la karaoke şi nu cântă “Stand by me” sau “Delilah”.

- Very good, Brad. You know lagu Indonesia! Very good. What song next?
- Finish.
- Finish?
- Yes. I only know 3 songs.

O să învăţ multe altele într-un episod viitor.