Malaezia. Borneo. Insula Libaran.

Vazusem insula Libaran din viteza barcii, anul trecut. “Ce-I acolo?” l-am intrebat pe ghid. “O insula mica locuita de o mana de pescari. Nu e o atractie turistica”. Aha, deci, nu e o atractie turstica. Trebuia sa fac cumva sa ajung acolo.

A trebuit sa astept un an ca sa-mi indeplinesc visul. Acum 10 zile, cand m-am intors in Borneo, i-am spus lui Joe ca am de gand sa ajung in Libaran, insula fara atractii turistice.

“Libaran? Hm…Stai o clipa! Sora mea, Noraimah, e asistenta la dispensarul de acolo. Poate sa ne duca in vizita la localnici!”.

Am agreat sa plecam dis-de-dimineata, dupa ce, in prealabil, vom face plinul de dulciuri, sucuri si biscuiti pentru copiii din Libaran.

“Luam si niste bere, Joe?”

“Nu, nu e cazul, pescarii de acolo nu beau alcool”

“Da’ ce beau?” “Apa, Bradut, apa. Si Sprite, daca le ducem noi”

A doua zi am mers cu masina lui Joe pana in satul Batu Putih (“Piatra Alba”), aproape de varsarea Sungai Korek (“Raul Care Sapa”)in Marea Sulu. Sub privirile ironice ale copiilor din sat, am tocmit un barcagiu batran cu tot cu barca. Ne-am inteles sa platim 300 de ringgits si doua Coca-Cola. “Pentru ce iti trebuie Coca-Cola, mos pescar?” “Ca sa ma tina treaz. Nu beau cafea”.Intr-un sfert de ora, curgeam déjà impreuna cu raul Korek, inspre marea deschisa. Batranul, cu prima Cola rece in mana, si-a luat un reper si si-a manat barcuta catre granita imaginara cu Filipinele, acolo unde se afla insula Libaran

Am ajuns dupa o ora si jumatate de plutire lina, multumind Cerului ca n-am prins vant, deci valuri, deci stropeala.Noraimah, care sedea pe prispa dispensarului in asteptare, a vazut barcuta tragand la ponton, si-a insfacat umbrela de soare si a venit in intampinarea noastra. N-o mai vazusem de anul trecut, de cand petrecusem Hari Raya (prima zi de dupa Ramadan) in casa familiei lui Joe. Noraimah era la fel de amabila si de dragutza ca data trecuta, poate un pic mai dragutza gratie uniformei albe de sora medicala.

Am intrat in micul dispensar, deservit doar de Noraimah si de colega ei Noraizah (ce potriveala) si ne-am desertat sacul cu dulciuri. “Institutia” era cat de poate de modesta, dar extrem de curata. Cele doua fete dormeau impreuna pe o saltea asezata direct pe podeaua unei camere mici, fara mobila, televizor, combina stereo sau altfel de elemente de confort. “Cat stati aici?” le intreb pe asistente. “Uneori doua saptamani la rand. Depindem de barca din Sandakan. Cand vine sa-i ia pe profesorii de la scoala sa-i duca in oras, atunci ne lipim si noi. Uneori, ne aranjam singure o barca, dar e foarte scump.”

La fiecare plecare, fetele stau maximum doua zile acasa, apoi se intorc pe Libaran. Sunt aici de un an si nu intrevad sperante sa-si schimbe locul de munca.

“Cate familii traiesc aici? Cati oameni aveti in grija”?
“Sunt cam 50 de familii, cu o medie de 10 membri fiecare, de la bebelusi la strabunici. Vreo 500 de suflete.”
“Si aveti treaba multa? Sufera de ceva?”
“Nu, sunt sanatosi tun. Cel mai des suntem solicitate pentru nasteri. E o femeie in sat care trebuie sa nasca azi-maine. Suntem in alerta. Alaltaieri s-a nascut o fetita. O sa mergem mai tarziu pe la ea sa vedem cum se simte”

Insula celor 500 de pescari parea pustie. In afara de cele doua asistente, un granicer in uniforma bleumarin era singura fiinta vizibila pe toata plaja.

“Aici avem o unitate a Politiei de Frontiera. Granita cu Filipinele e la o mila distanta si se intampla tot felul de lucruri: imigratie ilegala, trafic de droguri, uneori piraterie” imi explica Joe.
“Da’ ce liniste e…”
“Haha…asta pentru ca toti copiii sunt inca la scoala.”
“E departe?”
“Foarte departe…avem de mers 4 minute pana acolo”

Pentru ca m-am oprit de doua ori sa beau apa, am facut 5 minute pana la scoala. Era foarte cald si nu adia nicio briza. Am intrat pe poarta si am auzit muzica urland din boxele primei cladiri. “E ultima zi de scoala, maine se da vacanta. Profesorii petrec cu profesorii, copiii cu copiii.”

Adevarat. Dupa ce-am trecut de cladirea muzicala a profesorilor, am intrat in biblioteca. Aici nu era niciun adult, doar o mana de copii care citeau, dormeau cu capul pe mese sau jucau sah. Am intrat, dar s-au purtat ca si cum n-as fi fost acolo. Ori erau prea cufundati in ceea ce faceau, ori le paream familiar. Nu vezi in fiecare zi europeni prin Libaran. Insula nu are nici cazari, nici restaurante, nici baruri, nicio facilitate pentru turisti. Si nici plaja nu e grozava. Si totusi, prezenta mea nu i-a miscat de la ale lor. Perfect pentru poze.

Urmatoarea sala de curs era goala cand am intrat in ea. Dupa mine, au dat buzna cativa copii care au inceput sa-mi tzopaie in jur rugandu-ma sa le fac poze. Le-am indeplinit rugamintea, apoi au tulit-o chiuind in curtea scolii. A treia sala era goala complet. Aici se tineau orele pentru clasele mai mari. Dar copiii erau demult la joaca.
Asta a fost mai toata scoala din Libaran. O biblioteca, doua sali de curs si iminenta vacantei. Noraimah i-a invitat pe scolari sa faca o vizita la dispensar, unde ii astepta o surpriza. Si-am plecat spre “centru”, sa vizitam casele celor 50 de familii de – ca sa le zic asa – Libaranezi.

“Cu ce se ocupa oamenii de-aici? Lucreaza in oras, fac naveta?”
“Nu, toti sunt pescari” ma asigura Joe. “Toti, cu exceptia acestei familii” si arata cu mana spre un pilc de oameni care mestereau in jurul unei case mari, vopsite in portocaliu. “Ei sunt constructori de barci. Acum cativa ani, casa asta era mult mai mica. Se vede ca au vandut multe barcute de-atunci”.

Aliniate sub casa – in diverse stadii de constructie – sedeau 6-7 barci cu siluete subtiri, acvadinamice.

“Par rapide, Joe”
“Pai nu? Cand traiesti intr-o zona bantuita de pirati, e bine sa ai o barca iute” imi explica Joe razand. Nici azi nu stiu daca vorbea serios.

O astfel de barca se vinde in sat cu 2-3000 de ringgits (aproximativ 450-600 de euro). Peste banii astia, mai pui si un motor, al carui pret depinde de cati cai putere vrei sa asezi intre tine si pirati.

Cativa pasi mai departe, intr-un copac, chiar langa casa constructorilor de barci, vad 4 picioare de capra atarnate de o sfoara. “Alunga spiritele?”
“Nu. Asta e un Kiwi Tree. Oamenii cred ca, daca anina picioare de animale de crengile lui, devine mai fertil.”
“Si functioneaza?”
“Nu stiu…cred ca ar fi mai eficient daca ar folosi balegarul animalelor, nu copitele lor”
Si, Slava Domnului, balegar era peste tot pe insula. Vitele si caprele circulau libere-libareane. Nu le fura nimeni.
“Da’ chiar, Joe, aici nu se fura?”
“Ce sa se fure? Cum sa se fure? Oamenii astia traiesc impreuna de generatii intregi. Nu beau, nu fura, nu se bat, nu fac prostii”
“Si totusi, daca apare un conflict intre ei, cum il rezolva?”
“Se duc la capetenia satului, care mediaza problema. Daca eu ti-am facut tie un rau si tu dovedesti, capetenia ma va pune sa-ti platesc Sogit, adica o compensatie. In functie de gravitatea faptei, platesc mai mult sau mai putin.”

Totul e atent reglementat pe mica insula. Pana si casatoriile.
“Casatoriile aranjate sunt o regula pe Libaran. Baiatul si fata sunt promisi unul altuia de catre parinti. Bine, nici n-ai avea prea multe optiuni intr-o comunitate atat de mica. Te mariti ori cu vecinul din stanga, ori cu cel din dreapta.”, glumeste prietenul meu si continua: “Casatoriile se petrec la varste destul de fragede. Baietii pe la 18 ani, fetele mai devreme. La 20 de ani au déjà doi sau trei copii. E chiar cazul fetitei pe care mergem s-o vedem acum”

Domnisoara Nurul Adrina se nascuse luni la 7.30 dimineata. Noi am intrat in casa ei miercuri, la ora 13.00. Bebelusul era asezat pe o cuvertura frumos tesuta, avandu-le in preajma pe tanara ei mama, pe matusa ei si pe bunica ei, care nu pregeta sa legene un alt prunc. “Tatal are 19 ani, mama are 17. Au doi gemeni de un an si-un pic, plus pe frumusica asta abia nascuta”

Am cerut si primit permisiunea de a o fotografia pe Adrina, cu angajamentul ca, ajuns in Sandakan, voi scoate pozele pe hartie si le voi trimite familiei (promisiune de care déjà m-am achitat). Copila era mica, mica de tot si dormea linistita in scutecele ei. Nu s-a trezit si nu s-a miscat, desi roiau in jurul ei o mama, o matusa, o bunica, un tata, doua asistente medicale, un Joe si un baiat din Romania. A stat cuminte chiar si in timpul in care matusa a luat-o din culcus ca sa o infasheze.

Eu nu am copii (inca) si, de cate ori vad unul, ma fastacesc, imi vine sa fac ceva, dar nu stiu ce si nici atunci n-am stiut ce, dar mi-a venit o idee. Aveam in rucsac doua jucarii – o ratusca si un ursulet – pe care le fotografiasem prin toata Malaezia pentru un proiect umanitar (povestesc altadata). Am decis sa i le daruiesc Adrinei, sa fie primele ei jucarii si sa ii poarte noroc. Am iesit din camera multumind gazdelor si, privind in urma la copilul abia nascut si la cele doua animalute de plush care ii vegheau somnul curat, trebuie sa recunosc ca am fost si ca inca sunt cam praf. Dar nu las sa se vada.

Pe prispa casei s-a incins imediat o bauta in cinstea Adrinei si-a asistentelor care-au ajutat-o sa vina pe lume. Nu cu bere, nici cu vin, nici macar cu rachie de orez. Ci cu lapte de nuca de cocos proaspat culeasa. Dulce, racoros, aproape ca ne-am batut pe el.

“Vai, e aproape ora doua! – exclama Noraizah cand mi-era cocosul mai dulce - Trebuie sa ne intoarcem la dispensar, ca vin copiii de la scoala”

Am luat-o la pas pe plaja, printre butuci adusi de mare si balegar frumos mirositor. Dispensarul era sub asediul a peste 20 de copii care plecasera de la scoala, fugisera acasa sa se schimbe in haine frumoase si venisera sa-si primeasca darurile promise: dulciuri, biscuiti si sucuri. Joe si asistentele au fost investiti cu rolul de distribuitori autorizati de bunatati. Dupa un sfert de ora, gasca de copii pleca din curtea dispensarului cu buzunarele pline, lasand in urma o dira sonora de “Tenk you very much! Terima Kasih!”

Batranul pescar ne astepta la barca, savurand déjà a doua cutie de Coca-Cola. “Mergem?” il intreb pe Joe. “Mergem, ca a inceput sa se starneasca vantul si mi-e ca ne prinde si ploaia pe drum”. O briza hotarita batea dinspre sud, iar barcutza noastra mergea fix impotriva ei. Dupa 10 minute eram cu totii uzi leoarca. Ma usturau ochii de la apa sarata. N-aveai unde sa stai sa nu te ude stropii. Abia in clipa in care eram déjà complet murat, mi-am amintit ca luasem in ruccsac pelerina de ploaie. Ce destept! Joe se ghemuise in spatele barcii, unde apa ii venea fix in fatza. L-am compatimit un timp, dupa care am observat ca dormea. Ce inseamna antrenamentul…

Ca sa ne intoarcem la Batu Putih, a trebuit sa ocolim bancurile de nisip pe care refluxul le scosese din mare, transformandu-le in capcane pentru barci. Ne-am uitat cu totii dupa steagurile care marcau intrarea spre gura raului, pentru ca barcagiul aproape ca nu mai vedea de la cata apa sarata ii intrase in ochi. In cele din urma, am patruns pe rau si, cum am pus piciorul pe uscat, a inceput sa ploua in rafale. Am sarit in masina si-am plecat spre oras, siroind de bucurie ca am petrecut inca o zi fara atractii turistice.