ASIA LA ÎNTÂMPLARE, partea a doua: Răcind prin Penang.

În ţările din Asia tropicală, aerul condiţionat e considerat culmea ospitalităţii. Doar un nebun l-ar refuza, opri sau da mai încet. Frigul urlă turbat prin taxiuri, aeroporturi, magazine şi hoteluri. Sistemul de aer condiţionat din camera mea avea două poziţii: oprit şi pornit. Fără nuanţe, fără jumătăţi de măsură. L-am oprit. Temperatura a urcat insuportabil. L-am pornit. 18 grade. Simţeam cum mi se condensează în plămâni cele 96 de procente de umiditate.

Aşa se face că primii zori de zi de la sosirea în Georgetown, Penang, Malaezia, m-au găsit răcit cobză. Culmea culmilor, să faci guturai în mijlocul “Perlei Indiilor”.  Febril, şi la propriu şi la figurat, am coborât la recepţie şi am solicitat să mi se dea o altă cameră, cu aer condiţionat ajustabil. Sorry, Sir, all rooms are the same. Toate la fel, dar numai eu răcisem. Pensionarii britanici veniţi în colonie se hăhăiau prin lobby, plesnind de sănătate. Trebuie că dormiseră cu şubele pe ei.

Am completat un feed-back form şi l-am depus în cutia de sugestii şi reclamaţii, cerând să fiu contactat urgent de managementul hotelului. Personal, pe telefon sau pe mail. Recepţionerul m-a privit perplex, de parca ar fi vrut să-mi spună că tot managementul hotelului a murit cu o săptămână în urmă, după ce sala de consiliu în care se ţinea şedinţa lunară a fost atacată de un stol de caşaloţi. Nimeni n-a scăpat cu viaţă. Cum e posibil ca, în asemenea circumstanţe crude, să cer sa fiu contactat de management?

Drumul de la front desk la ieşirea din hotel a reprezentat, deasemenea, o călătorie prin anotimpuri. De la 18 la 34 de grade în 10 secunde. Mi-am pipăit pachetele de şerveţele cu care îmi îndoldorasem toate buzunarele şi am luat Penangul în piept.
Acum ar trebui să mă lansez într-un demers istorico-documentar. Dar, cum netul e plin de informaţii despre Georgetown, capitala insulei şi a provinciei Penang, o să merg semi-ignorant pe drumul meu, să descopăr Georgetown ca şi cum aş fi primul om care a ajuns acolo. Scop pentru care e neapărată nevoie să închiriem o ricşă şi un ricşar. Ce zici de bătrânul care pândeşte fix în faţa hotelului, la umbra unui palmier? Pare simpatic.

-  Hello, Sir, can you show me around?
-  Of course. 50 ringgits for one hour
-  20.
-  OK, 30.
-  And where do we go?
-  Everywhere.
-  In one hour?
-  No, in two hours, maybe more.
-  Ayo jalan (Hai să mergem)
-  Oh, you speak Malaysian?
-  A little.

Am pornit, împinşi doar de cele două picioare bătrâne, dar antrenate, ale ricşarului. Vehiculuil era echipat cu un casetofon pe baterii, pentru a face experienţa mai agreabilă. Oldies but goldies. Am părăsit Lebut Farquahar pe “I’m not in love”, am cotit dreapta spre Lebut Light pe “My Way” şi, pe ultimele acorduri din “Yesteraday Once More”, am ajuns la Fort Cornwallis.

-  Hai să mergem la Water Village, domnule Mon. E departe?
-  20 de minute. Şi cu ocazia asta trecem şi pe la Godess Of Mercy Temple
-  Ce e asta?
-  A, un templu chinezesc foarte frumos.
-  Abia aştept să-l văd.

Am acceptat ca să nu-I rănesc omului sentimentele. Dar nu mi-a părut rău. Templul, bătrân de 200 de ani, e un loc foarte straniu, care afuma toată strada cu tămâi alese, alungătoare de spirite rele. Un stol de porumbei la fel de vineţii ca cerul ciuguleau din grăunţele aruncate de trecători, fix în dreptul unui semn ciudat care părea să spună “Interzis hranitul păsărilor”.

Faţă de adevăratele oraşe lacustre din Sandakan sau Semporna, Chew Jetty pare un mic copil. Dar, în ciuda dimensiunilor reduse, caracterul său boem de sătuc de pescari reuşeşte să ofere un contrapunct revigorant clădirilor de beton şi sticlă care-l flanchează. E o gură de linişte şi pace după tura prin oraşul care vorbeşte, râde şi cântă pe atâtea limbi.

Cerul ameninţa cu ploaia. L-am rugat pe Mon să mă ducă la o farmacie, apoi la hotel şi să-mi facă nota. 3 ore şi jumătate, 110 rinngits (23 de euro).  I-am numărat banii în palmă, plus un bonus pentru oldies but goldies. Am trecut ca vântul prin lobby-ul criogenic al hotelului, am intrat in cameră şi m-am asigurat că aerul condiţionat va rămâne oprit toată noaptea. Am făcut o baie fierbinte, am luat doua paracetamoluri, m-am ambalat ermetic în plapumă şi m-am culcat, rugându-mă la toţi zeii vizitaţi ca mâine să mă simt mai bine.

Ceea ce nu s-a întâmplat. Dar despre asta în episodul viitor.